Messa in omagiu à Natale LUCIANI

celebrata a dumenica u 5 di dicembre di u 2004

Dumenica u 5 di dicembre, hè stata celebrata una messa dedicata à l'amicu di tutti, u pueta, u musicante è u cantadore Natale LUCIANI chì hà legatu à a nostra epica un patrimoniu impurtante di testi è di canzone, eppo furmatu una mansa d'artisti famosi.

I cantadori di u circondu anu vulsutu rende un omagiu à stu persunagiu primurosu, accumpagnendu di canti a messa detta da u padre ADALBERT à a catedrale Sant'Eramu.

Parechji testi sò stati letti, frà questi quellu di Pasquale OTTAVI :

A prima volta ch'e aghju intesu parlà d'un certu Luciani, avaraghju avutu tredici anni.

Un ziu di meiu m'avia purtatu à piscà in muntagna. Stu ziu era maritatu in Tavera, u paese di stu Luciani. È ci cullava à spessu. È po li piacia dinò à cantà è à sunà. In lu mentre ch'è no attippavamu, trà dui versi ch'ellu si cantachjulava, messe à parlammi di Natale : mi prisintò cusì un giovanu, capi rossu, chì cantava in corsu è sunava, quant'è nimu, chì ghjera di tutte le feste è cuccagne è chì avia a particularità d'esse mancinu, dunque di sunà cù u manicu di a ghitarra à l'aritrosa, cosa chì ùn hè tantu cumuna.

Da tandu avia fattu cunniscenza cù l'omu, o piuttostu u giuvanottu à l'epica, chì mi facia appena zitillone eiu. Una cunniscenza nata in l'idea più cà da i fatti stessi. Oramai, in capu, senza avellu mai incontru fisicamente, ci avia un certu ritrattu : era l'imagine pusitiva d'unu chì tene a vita, chì tene a so ghjente è chì tene a so cultura. Ma ùn l'avia ancu à cunnosce propiu. Quessa a feciu una sera d'invernu, in Aiacciu, à a casa di l'artigiani, vicinu à u Domu, cumu elli chjamanu a catedrale culà ghjò. Era turnatu pullastrone, ed ellu si facia omu : cù un certu Petru Guelfucci, un certu Minicale è un certu Ghjuvan Paulu Poletti, ci dedenu à sente paghjelle, terzetti, canti indiati inseme à canti vechji. Tandu intesi pà a prima volta a canzona À Pasquale Paoli. Avia da esse arrigistrata nantu à u primu discu di sta squatra di cantadori di prima trinca. È ùn aghju po bisognu d'un iscrittu da ricurdammi i prima filari di u cantu :

 

« O bà quale sò ste voce

Chì ci porta a Tramuntana

I sentu marchjà vicinu

Cù la so prisenza umana

Cantanu lu versu anticu

Ne lu ricordu luntanu » 

 

Chì mancu sò capace à discrive i sintimenti mei quella sera, da tantu ch'e m'intesi cummossu da e so voce è da a so cridenza.

U versu anticu : Natale, a capiu tandu, di stintu più cà di vera cuscenza, circava di tene una mimoria cumuna, di francalla da a scurdanza è, megliu, di tramandalla è falla sparte. Cù Poletti, Minicale è Guelfucci, piglionu a dicisione di custituì à Canta u populu corsu. Cusì pigliava forma ciò chì avia da divintà una spezia di lighjenda, di mitu. Cusì messu ancu eiu à amparà u versu anticu, aiutatu da i quattru capimachja : avaraghju avutu dicessette anni, micca di più. È cusì si principiò à girà i paesi, à assicurà l'animazione di e feste pupulare, si multipliconu e serate. Po ci fù u prima discu, Eri, oghje, dumane, in lu 1975. Quessu traducia attempu una vulintà, un spiritu è una fede : a vulintà era quella di ritruvà l'estru vechju di u cumunu, senza falzi artifizii ; di parte in vistica di a robba vechja, a robba chjamata sputica, quella nigata da una certa canzunetta chì s'era sustituita à una mimoria antica ; u spiritu, era quellu di u cumunu, s'andava à cantà par discità e cuscenze addrumintate, po ci era quella suddisfazione tamanta di vede affaccà, in core di serata, in quelli paesi persi cutrati da l'invernu, l'omu o a donna chì sapia sempre quellu cantu di u locu, quellu cantu chì ùn s'era più cantatu da anni è anni, chì ci era a vargogna à cantà e cose vechje cumu ella ci pudia esse à parlà a so lingua ; a fede, era fede militante : di soldi ùn si ne parlava, Diu ne guardi à parlà di soldi, si cantava pà u populu parchì s'era omu di u populu, à chì era miccanicu, à chì purcaghju, à chì funziunariu, à chì pastore, à chì insignante, à chì licianu, si partia tutta a nuttata po a mane s'andava à travaglià. Natale divintò cusì unu di capi di Canta : tinia u rigiru di a so filusuffia, tinia i conti, tinia à cantà ed era dinò capace à risiste fisicamente chì di le volte ci vulianu da veru i sette fiati.

In pochi anni, Canta u populu corsu ghjunse ind'un certu modu à u fine ch'ellu s'era fissatu Natale da giovanu : rende a so dignità à un populu, à a so cultura è à a so lingua cù u mezu di u cantu. Si pò affirme cusì chì di u gruppu maestru di l'anni sittanta ch'ellu ne hè l'incarnazione maiò, nun solu da l'ingagiamentu soiu ma dinò da a cuntinività di a so azzione è di a so vulintà. Da Canta sò sciuti i Chjama aghjalesi è i Muvrini. Cun quelli di Canta anu messu à intunà i giovani di tandu in Cervioni : Andria Ramazzotti, Ghjiseppu Luigi Massoni, Claudiu Bellagamba, Carlinu Giammari po più tardi un certu Contri, po dopu torna un certu Mazzieri ; po si n'affaccò ancu unu ch'omu avia da chjamà Felì ; ùn ghjungu à parlà di tutti chì a mimoria si cunfonde, è li ne dumandu scusa. Si ripitia in lu prima lucale di l'ADECEC, ogni sabbatu sera : affaccavanu ancu cantadori alisgianinchi, circulavanu i scritti di e paghjelle, di e canzone vechje, u cantu aiutava à amparà à leghje a lingua…

Ma à Natale quessa ùn li bastava : a cuscenza culturale si duvia sparghje ind'è i maiò ma dinò ind'è i più giovani. A cultura, a lingua, u sensu di u cumunu ùn s'amparava più in li paesi vioti, allora ci vulia à falla cù u cantu. Cusì aprì a prima scola in Aiacciu, ed oghje sò oramai vinti anni chì da isse scole aiaccine sò sciuti masci è femine chì si sò fatti cunnosce nantu à e scene isulane è in altrò. Pocu fà, in televisiò, una ghjurnalista di FR3 ricurdava ch'elle esistenu ste scole da una vintena d'anni, è chì da esse risistute cusì à a frustata di u tempu ci vulia chì u fattu fussi divintatu una rialità suciale o megliu, cumu ellu si dice oghje, una rialità suciulogica. Ebbeh, à l'origine di quessa, bisogna à dilla torna, ci fù un certu Natale. Natale u mancinu, chì sunava cù a so ghitarra à l'aritrosa, chì cantava cù a forza è a foga di u so fiatu militante.

Stu militantisimu, ebbe à assumelu sin'à " i punti stremi ", cumu ella dice a canzona Quand'ì a terra move. Cunnobbe cusì i guai di a prighjò è a sulitudine di u incarciaratu. Ma i sette anni ch'ellu fece chjosu ùn li caccedenu nè a voglia di cunvince, nè quella di cantà cù i soi. Cusì à Canta u fece rinvivì : u gruppu turnò à fassi sente in Corsica è fora, vultò in le stanze d'arrigistramentu. In quellu mentre, Natale s'era fattu più safiu, più riflessu, più umanu, senza mai perde a so ginarusità. Ma era turnatu dinò cumpunidore è ancu pueta à l'occasione : quale in Corsica si pò vantà d'ùn avè intesu à Companero, à Alegria, à Missaghju ? Canta u populu corsu : eranu cambiati i nomi, i visi, e voce, ma accantu à Ceccè Buteau firmava quellu di sempre cù u so fiatu sputicu è schiettu. È ùn mancavanu i prugetti, è ùn si parlava cà d'avvene. In lu frattempu Natale s'era maritatu ed era turnatu babbu : appena di tempu par sè, infine, avia pensu à pigliassilu par pudellu dà à a so famigliola. Ma u militantisimu l'avia dinò frustu, chì u militantisimu hè ingordu : Natale ùn volse fà casu à i so guai di salute, i trattò ancu cù un certu disprezzu. Finu à ch'ellu ci era da dà è da sparte cù a so ghjente, ci vulia à dà è sparte. Cusì messe a ghitarra nantu à l'armone è s'avviò pà e strade suprane, una sera di fiera di a castagna, cusì vicinu da i so lochi…

O Natà, oghje semu privi di a to prisenza , di a to voce, di u to talentu è di a to spiranza. A vita hè fatta à stonde filice è à spirienze crude. A muga ch'è no intesimu in core quella sera ci ferma impressa pà u sempre. Ma tù ùn avaristi vulsutu ch'ellu ci stringhjissi l'affannu. Ci avaristi scuzzulatu, ci avaristi invitatu à guardà voltu l'avvene. È u fattu si stà chì in ogni manifistazione di u culturale, in ogni mossa pupulare, oghje ci luce u spiritu toiu è in core nostru ci canta a to voce roza è sputica, accumpagnata da una ghitarra tinuta à l'aritrosa. O Natà, da u locu ind'è tù sè culà sù, ùn ti scurdà di facci un mottu d'amicizia è di fratillanza. Ùn ti scurdà di ramintacci a strada onesta è ghjusta, quella ch'è tù insignavi à i liciani di a to scola di cantu. Pensa à i toi cum'è i toi pensanu à tè. È soprattuttu ùn ismette d'accumpagnà i nostri passi cù u versu è l'anima di e to canzone, quelle ch'è no cantemu da par noi, sottu voce, senza pinsacci, quand'è no ci demu à calchì faccenda cuttidiana è ch'è no ci ficchemu una cria di cuntintezza.

 
Création [ADECEC] partenaire de Canta u Populu Corsu - Contacts